Furtuna

după William Shakespeare

Iubirea pentru frumos mă aduce des la teatru. Când ni se face dor de vis și magie ne reamintim de Shakespeare. Cu el pe scenă parcă și noi devenim sclipirea din care sunt făcute visele. Furtuna în regia lui Alexander Morfov este pus în scenă chiar în inima Bucureștiului, la Teatrul Național.

Prospero împrumută ceva din personajele eminesciene. Caramitru nu este doar Demiurg, ci și bătranul dascăl căutând să stăpânească lumea prin puterea cărților, dar și bătrânul crai cu barbă în noduri, sensibil la dorurile si dorințele fiicei sale. Da, Prospero nu este doar sufletul rece, arogant, dornic de răzbunare, ci și tatăl bântuit de furtuni interioare, stăpânul ce își pune întrebări asupra libertății sau sclaviei recunoscându-le în final dreptul la propriul destin. Caramitru îi dă lui Prospero chipul luminos, nu doar obscur al umanității , pentru că Prospero este vulnerabil.

Scenele antologice, rod al împletirii între o scenografie inspirată (o corabie agățată între cer si pământ, fără apă, marele si universalul ocean fiind doar cel din înlăuntrul personajelor), muzica diversa și jocul de lumini, scene ce merită punctate prin aplauze- iscarea furtunii prin puterea gândului, jocul  de păpuși mecanice al celor doi tineri îndrăgostiți învârtiți de niște chei nevăzute ale destinului, retragerea celorlalți înainte de final ca scena să îi rămână întreaga  lui Prospero, ca și cum gândurile lui nu ar mai încăpea în cercul strâmt sunt toate elemente ale unui spectacol ce merită vizionat.

    Finalul circular în care Miranda redevine copilă fără amintiri ne duce cu gândul la visul de vară al unei nopți, noapte ce aici ține cât o  viață. Nimeni nu i-a putut lua lui Prospero cărțile, astfel că umanitatea  lui Canibal se topește intr-o uitare nu a minții, ci a bucuriei.

Sper că v-am trezit curiozitatea, deci ne vedem la teatru, dar pana atunci…

Ție pe unde-ți mai umblă inima, cititorule?